Ghidul lucrării de finalizare a studiilor

LEGISLAŢIE existentă - Ordinul MECTS (MO 309 din 5 mai 2011)

Studiile universitare de masterat
(7) Examenul de disertaţie constă într-o singură probă, şi anume: prezentarea şi susţinerea disertaţiei. Prezentarea şi susţinerea disertaţiei pot fi publice şi se desfăşoară prin contact direct, nemijlocit, prin prezenţa, în acelaşi loc şi în acelaşi moment, a comisiei de examen cu examinatul.

Media de promovare a examenului de finalizare a studiilor trebuie să fie cel puţin 6,00. În situaţia în care examenul de finalizare a studiilor constă din două probe, la fiecare probă nota de promovare trebuie să fie cel puţin 5,00.

 

DISERTAŢIA (STUDII MASTERALE)

Prezentarea generală a lucrării este considerată  satisfăcătoare dacă ea conţine un minimum de 50 de pagini de text (fără anexe), font 12, la 1,5 rânduri. În cazul în care există anexe (grafice, tabele, fotografii, extrase din alte lucrări etc.), acestea vor fi numerotate separat de textul lucrării.
Disertaţia poate fi:
A. O cercetare de dimensiuni medii, cu referire la analiza unor fenomene ale comunicării interpersonale, mediate sau de masă, bazată pe sinteza lucrărilor de specialitate de recente
B. Un proiect referitor la un produs de comunicare legat de specificul masterului absolvit.


Precizări cu privire la elaborarea disertaţiei - Aspecte legate de conţinut

Disertaţia va cuprinde următoarele capitole:

INTRODUCERE
Motivatia alegerii temei: în ce privinţe este semnificativă, pertinentă, racordată la cercetarea naţională şi internaţională etc.
I. SECTIUNEA TEORETICA
1. Arii disciplinare implicate/ decupaje disciplinare. Situatia actuală a cercetării (româneşti şi străine) în domeniu, altfel spus un rezumat al cercetării în domeniu
2. Conceptele de lucru
3. Evaluarea (critică) a bibliografiei specifice ariei – direcţii in care se încadrează lucrarea
Cadrul teoretic conţine atât o retrospectivă a problematicii (punctele forte şi punctele slabe ale cercetărilor anterioare) cât şi o primă parte a noii perspective (formularea ipotezei principale şi secundare a cercetării). Ipoteza principală sau întrebarea cercetării  este nucleul investigaţiei care  obligă cercetătorul la rigoare şi consecvenţă. O a doua parte a perspectivei este reprezentată de obiectivele principale şi secundare în general derivate din ipoteze şi formulate ca relaţie între variabile (efectul unei variabile asupra alteia) sau între indicatori.
II. SECTIUNEA APLICATIVA. STUDIUL DE CAZ.
1. Opţiunile metodologice. Justificare şi explicare a metodelor de cercetare alese.
2. Corpusul de studiu aplicativ. Prezentarea şi justificarea pertinenţei corpusului      ales.
In această secţiune este imperios necesară prezentarea metodei (metodelor alese) ceea ce ar permite altor cercetători să refacă cercetarea (experimentul) şi să verifice concluziile. Cadrul experimental (laboratorul sau terenul) conţine patru paliere obligatorii:
Descrierea subiecţilor şi eşantionarea;
Descrierea instrumentelor şi indicarea limitelor lor;
Prezentarea etapelor metodologice;
Tehnicile de colectare, analiză şi tratare a datelor prin diverse mijloace:observare de teren, interviu semidirijat, focus grup, istorie orală,analiză de conţinut, sondaj.
Prezentarea  şi analiza rezultatelor reprezintă partea obiectivă a disertaţiei.Cu ajutorul rezultatelor ipotezele avansate în cadrul teoretic sunt confirmate sau infirmate.Deseori relaţii neprevăzute pot fi descoperite care fără să schimbe referinţa fundamentală a tezei apot duce dezvoltări subiacente substanţiale.
In final interpretarea şi discutarea rezultatelor precizează modul în care noile cunoştinţe se integrează în ansamblul domeniului studiat şi în ce mod diferă de cunoştinţele deja existente
III. CONCLUZII
 In ce masură cercetarea a atins obiectivele anunţate in Introducere. Dacă nu le-a atins de ce?( un eşec poate fi la fel de semnificativ ca o reuşită, dacă este bine explicat).
Concluzia unei cercetări ca şi finalul unui discurs nu introduce rezultate sau interpretări   noi, ci subliniază limitările cercetării sugerând alte piste pentru cercetări ulterioare.
IV. BIBLIOGRAFIE GENERALA ( Incluzând notele de subsol fără a se limita la acestea). In evaluarea unei teze sau disertaţii lista referinţelor este extrem de importantă şi concludentă. Cu excepţia tratării unui subiect novator, valoarea lucrărilor consultate consacră credibilitatea şi seriozitatea cercetării, servind şi ca orientare altor cercetători. Citarea corectă a surselor este o chestiune de etică şi legalitate (copy right).
V. ANEXE


Precizări cu privire la elaborarea disertaţiei - Aspecte legate de formă


1. Coperta va fi cuprinde următoarele elemente:
•    în partea de sus a paginii - numele universităţii şi numele facultăţii (Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării).
•    în partea centrală a paginii: expresia „Disertaţie”, numele şi titlul coordonatorului (coordonatoarei) şi numele studentului (ei).
•    în partea de jos a paginii: anul susţinerii publice şi oraşul.
2. După copertă, urmează pagina de titlu care va conţine titlul complet al lucrării sau al disertaţiei.
3. Sumarul (cuprinsul) va fi aşezat întotdeauna imediat după pagina de titlu şi va conţine numele complet al capitolelor şi subcapitolelor, bibliografia şi anexele cu pagina la care se găsesc acestea. Cu prima pagina a sumarului se începe numărătoarea paginilor.
4. După sumar, va fi introdus un rezumat de o pagină al lucrării de diplomă sau o introducere.
5. Textul lucrării va îndeplini precizările formale de mai jos. În textul lucrării pot fi introduse grafice, tabele sau imagini cu condiţia ca ele să nu depăşească ca dimensiune o jumătate de pagină. Sub fiecare element de acest tip se va introduce o legendă în care se precizează sursa informaţiei şi titlul graficului/tabelului/imaginii.
6. Bibliografia se va aşeza la sfârşitul textului şi cuprinde, exhaustiv şi exclusiv textele la care se face referire în textul lucrării. Bibliografia va îndeplini precizările metodologice de mai jos.
7. După bibliografie, se vor introduce anexele în ordinea în care apar ele citate în lucrare.

În redactarea lucrării se va folosi fontul Times New Roman (sau un font echivalent), cu corp 12, în aşa fel încât pagina va conţine aproximativ 2000-2200 de semne (fără spaţii). Distanţa dintre rânduri va fi, obligatoriu, de 1,5. Marginile paginii vor fi egale: 1,5 cm.


Citarea şi bibliografia (Sugestie)

(pentru detalii, vezi http://www.swinburne.edu.au/library/referencing/
Pot fi folosite şi alte sisteme de citare recunoscute internaţional)

A.    În interiorul textului:

pentru citatele exacte, între ghilimele, se vor folosi următoarele forme de citare:
„ .......................” (Silverman, 2004, p. 77)

De la trei autori în sus se va folosi expresia et alii (şi alţii), urmând ca, la bibliografie, să apară numele tuturor autorilor, astfel:
(Christians et alii, 2001, pp. 33-34)

Pentru citate indirecte şi parafrazări, nu este nevoie să precizaţi pagina:
Silverman (2004) descrie/ arată/ precizează că...

În cazul unui autor citând alt autor, se vor folosi următoarele variante, urmând ca, la bibliografie, să apară numai informaţia despre cartea citită (în cazul acesta, Scott, Richard (2004), Instituţii şi organizaţii, Iaşi, Polirom.):
(DiMaggio şi Powell, 1983, apud Scott, 2004)
sau
(DiMaggio şi Powell, 1983, citaţi în Scott, 2004)

B. În bibliografie,
numele complet al autorului şi celelalte date relevante despre o sursă vor apărea, în ordine alfabetică şi ăn forma grafică indicată mai jos:

1. Carte cu un autor
Scott, Richard (2004), Instituţii şi organizaţii, Iaşi, Polirom.
Silverman, David (2004), Interpretarea datelor calitative: metode de analiză a comunicării, textului şi interacţiunii, Iaşi, Polirom.

2. Carte cu doi sau trei autori

Goodwin, Gene şi Smith, Ron (1994), Groping for Ethics in Journalism, ed. III, Iowa, Iowa State University Press.

3. Carte fără autor - O plasaţi în bibliografie la litera cu care începe titlul lucrării.
*** Mic Dicţionar Enciclopedic - MDE (1978), ed. II, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică.

4. Carte cu un editor/ coordonator
Coman, Mihai (coord.) (2009), Manual de jurnalism, ed III, Polirom, Iaşi.

5. Capitol într-o carte - Oferiţi detaliile capitolului mai întâi, apoi detaliile lucrării în care apare. Puneţi numele capitolului sau ale articolului între ghilimele.

Roşca, Luminiţa (2009), „Textul jurnalistic”, în Coman, Mihai (coord.), Manual de jurnalism, ed III, Polirom, Iaşi, pp. 109-117.

6. Reviste ştiinţifice
Boicu, Ruxandra (2011), „Discursive Norms in Blogging”, în Revista Română de Jurnalism şi Comunicare, nr. 1, anul VI, serie nouă, pp. 54-62.

7. Articole de ziar/ articole online:
Obae, Petrişor, 22 noiembrie 2007, „Povestea EVZ, spusă de fondatorul său”, Evenimentul zilei,  www.evz.ro, accesat 1 aprilie 2008.



Principii de evaluare a disertaţiei

Evaluarea formei
Prezentarea generală a lucrării este considerată  satisfăcătoare dacă ea conţine un minimum de 50 de pagini de text (fără anexe), font 12, la 1,5 rânduri. Trimiterile bibliografice: font 10.
Punerea în pagină este corectă, îngrijită dacă textul este lizibil, fără greşeli dactilografice şi folosind semnele diacritice româneşti.
Lizibilitatea textului este determinată de repartiţia coerentă, logică a paragrafelor.
Lucrarea este considerată ştiinţific redactată dacă are un aparat critic unitar şi coerent; dacă normele citării sunt respectate, dacă tabla de materii este completă, exactă, practică, dacă anexele sunt utile, adecvate conţinutului ; dacă bibliografia finală este bine organizată, conform normelor şi evident dacă regulile de ortografie sunt respectate.
 
Evaluarea metodei
Metoda de analiză este explicită, adecvată.
Contextul şi obiectivele lucrării sunt bine enunţate şi explicate.
Lucrarea are o introducere şi o concluzie. Capitolele lucrării au un paragraf introductiv şi un paragraf final cu concluzii.
Titlul lucrării, titlurile capitolelor şi subcapitolelor reflectă adecvat conţinutul.
Referinţele bibliografice sunt complete; au fost citate şi utilizate lucrările de referinţă în domeniu.
Lucrarea nu utilizează surse Internet neştiinţifice, în partea teoretică.
Recursul la citate este justificat, pertinent, echilibrat.
Există tranziţii logice între paragrafe, idei.
Noţiunile, conceptele utilizate sunt definite şi corect folosite.
 
Evaluarea conţinutului
Lucrarea este o scriere academică, bazată pe consultarea creativă a unei bibliografii teoretice sau lucrări de specialitate.
Chestiunile teoretice sunt bine expuse, clare.
Prezenţa unui studiu de caz care sau a unor aplicaţii specifice care să susţină ideile expuse în partea teoretică a lucrării.
Lucrarea nu este un colaj de informaţii luate din diverse surse, există un efort de integrare şi de interpretare proprie; discursul este unitar.
Există puncte de vedere proprii, originale, interesante.
Lucrarea este originală prin selectarea şi asocierea creativă a informaţiilor, prin actualitatea aspectelor/fenomenelor supuse analizei.
Ideile prezentate sunt ilustrate cu exemple bine alese.
Lucrarea nu constituie o luare de poziţie partizană, parţială, nu conţine afirmaţii care nu pot fi dovedite ştiinţific.


ELABORAREA LUCRĂRILOR DE DIPLOMĂ şi A DISERTAŢIILOR (parte a Regulamenului FJSC)

1.    Lucrarea de diplomă şi disertaţia în profilul ştiinţele comunicării se poate realiza fie sub forma unei cercetări cu referire la fenomene ale comunicării interpersonale, mediate sau de masă, fie sub forma unui proiect referitor la un produs mass media, de relaţii publice sau de publicitate.
2.    Lucrarea de diplomă şi disertaţia trebuie să probeze competenţa şi creativitatea studenţilor. Ea implică o muncă de concepţie şi execuţie în câmpul cercetării fenomenelor comunicării sau al elaborării unor proiecte pentru diferite tipuri de produse de profil. Plagiatul dovedit se pedepseşte prin eliminarea din examenul de finalizare a studiilor. 
3.    O lucrare de diplomă şi disertaţia trebuie să cuprindă: a) o prezentare teoretică a câmpului în care se înscrie cercetarea sau proiectul; b) o prezentare a metodei de cercetare sau de alcătuire a proiectului; c) un corpus de date pe baza căruia se va face analiza sau se va construi proiectul; d) interpretarea datelor sau proiectul; e) o bibliografie de specialitate în conformitate cu exigenţele academice (se vor elabora criterii de definire a standardelor academice).
4.    Propunerile cu temele (din câmpul de competenţă al fiecărui cadru didactic) se discută în catedre şi se afişează în semestrul II sau III al promoţiei respective. Studenţii pot veni cu propuneri proprii, din domeniul ştiinţelor comunicării.
5.    Studenţii vor depune cereri de înscriere, în care precizează titlul lucrării şi coordonatorul ştiinţific, la Secretariatul FJSC – cererea va conţine acordul şi semnătură coordonatorului ştiinţific.
6.    Coordonatorul ştiinţific al unei lucrări poate fi orice cadru didactic titular sau asociat care deţine titlul de doctor. Un cadru didactic nu poate coordona mai mult de 15 lucrări de diplomă şi/ sau disertaţii. Asistenţii cu titlul de doctor vor putea coordona disertaţii numai în cotutelă cu un cadru didactic cu titlul de conferenţiar sau profesor. Cadrele didactice doctorande vor putea coordona lucrări de diplomă numai în cotutelă. Cadrele didactice doctorande vor coordona aspectele cu caracter aplicativ, iar cadrul didactic tutore va coordona aspectele care ţin de latura teoretică, metodologică şi de concepţie. Referatul de evaluare a lucrării va fi semnat de ambele cadre didactice.
7.    Coordonatorul ştiinţific are obligaţia să:
-          ofere o listă de teme de cercetare sau proiecte
-          asigure indicaţiile bibliografice de specialitate
-          asigure consiliere academică referitoare la corpusul investigaţiei, metoda de cercetare, cadrul teoretic, strategia de elaborare a interpretării sau proiectului
-          ofere îndrumare pe parcursul elaborării lucrării de diplomă sau a disertaţiei, prin lecturare, corectare, dezbateri
-          realizeze referatul de evaluare a lucrării de diplomă sau a disertaţiei
8.    Coordonatorul ştiinţific are dreptul să:
-          refuze temele propuse de studenţi dacă acestea nu se înscriu în câmpul său de competenţă
-          organizeze, împreună cu studentul, planul de lucru şi calendarul de cercetare/proiectare şi  elaborare a lucrării de diplomă sau a disertaţiei
-          sancţioneze prin depunctare studenţii care nu se integrează în calendarul stabilit în comun acord
-          refuze colaborarea cu studenţii care în mod repetat utilizează plagiatul în elaborarea lucrării
-          refuze acceptarea înscrierilor studenţilor după începerea semestrului III sau IV.
9.    Studentul are dreptul să:
-          propună teme de cercetare sau proiect în consens cu interesele sale academice sau profesionale
-          să îşi schimbe tema sau coordonatorul ştiinţific (doar o singură dată, nu mai târziu de începutul ultimului semestru din Planul de învăţământ, cu aprobarea noului coordonator ştiinţific)
-          să îşi organizeze traseul de cercetare/proiectare
10.    Studentul are obligaţia să:
-          respecte standardele academice de documentare şi elaborare a unei lucrări de diplomă sau a disertaţiei
-          respecte calendarul de lucru fixat în comun acord cu coordonatorul ştiinţific
-          să prezinte la termenele stabilite capitole sau părţi din lucrarea de diplomă sau din disertaţie
-          să prezinte lucrarea de diplomă sau disertaţia în forma definitivă cu cel puţin 10 zile înainte de încheierea perioadei de înscriere la examenul de disertaţie.
11.    Lucrarea de diplomă sau disertaţia, însoţită de referatul favorabil al coordonatorului ştiinţific, se va depune în două exemplare la Secretariatul FJSC, la înscrierea pentru examenul de diplomă sau de disertaţie. După susţinere (conform metodologiilor MECT şi Universităţii din Bucureşti) lucrarea de diplomă sau disertaţia se arhivează de către FJSC timp de 5 ani, iar apoi se distruge conform procedurilor legale. Un exemplar rămâne la coordonatorul ştiinţific.


Ghid împotriva plagiatului

Plagiatul se referă la copierea unor idei, a unui raţionament, a unor pasaje sau la copierea integrală a unei opere de creaţie intelectuală, cum ar fi opera literară, artistică sau ştiinţifică. În România, Legea nr. 8/1996, consacrată protejării dreptului de autor, nu prevede noţiunea de plagiat. Plagiatul ("plagiarism" în varianta englezească) este mai mult o noţiune din limbajul academic şi mai puţin una juridică. Corespondentul juridic al noţiunii de plagiat este "reproducerea fără drept", precum şi "încălcarea dreptului de autor" ("copyright infringement"). Prin urmare, situaţiile de plagiat poate fi identificate şi sancţionate atât prin legislaţie, cât şi prin regulamentele interne (cum este cazul aici).

I. Definiţii
"Termenul de plagiat este folosit pentru a numi furtul de cuvinte sau idei, dincolo de limitele a ceea ce, în mod general, s-ar referi la bagajul general de cunoştinţe" (Park, 2003, p. 472). De altfel, cuvântul derivă din latinul plagarus, care însemna hoţ. Conceptul de "plagiat" a apărut odată cu revoluţia intelectuală adusă de Iluminism, curent care a pus accentul pe concepte precum autonomia individuală, raţionalitate, meritele intelectuale personale (originalitatea) şi egalitatea celor care participă la un forum de dezbatere intelectuală; în urma acestor evoluţii intelectuale, prima lege a dreptului de autor apare în Marea Britanie, în 1710 (Larkham, Manns, 2002; Middleton, Trager, Chamberlin, 2002).
DEX defineşte alstfel plagiatul: "Acţiunea de a plagia; plagiere. Operă literară, artistică sau ştiinţifică a altcuiva, însuşită (integral sau parţial) şi prezentată drept creaţie personală" (http://dexonline.ro/definitie/plagiat ). O altă definiţie spune că "Plagiatul este acţiunea cuiva de a prelua şi prezenta gândurile, scrierile sau alte creaţii ale unei persoane drept propriile sale produse" (Devlin, 2006, p. 58), iar în cei mai simpli termeni plagiatul reprezintă "acţiunea de a prezenta munca altei persoane drept propria ta realizare" (Yeo, Chien, 2007, p. 188).

A. Ce condamnă legea
(vezi Legea dreptului de autor, 8/1996, modificată de 285/2004, www.cdep.ro, accesat 5 aprilie 2011)

1. Legea drepturilor de autor protejează (art. 7):
a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator;
b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice;
c) compoziţiile muzicale cu sau fără text;
d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele;
e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;
f) operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog fotografiei;
g) operele de artă plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, grafică, gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a metalului, precum şi operele de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice;
h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură;
i) lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei în general
j) operele de artă digitală.
2. Legea drepturilor de autor protejează şi operele derivate (art. 8):
a) traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale şi orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau ştiinţifice care reprezintă o muncă intelectuală de creaţie;
b) culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi: enciclopediile şi antologiile, colecţiile sau compilaţiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date, care, prin alegerea sau dispunerea materialului, constituie creaţii intelectuale.
3. Legea drepturilor de autor nu protejează (art. 9):
a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare;
b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile oficiale ale acestora;
c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia;
d) mijloacele de plată;
e) ştirile şi informaţiile de presă;
f) simplele fapte şi date.
4. În Legea nr. 8/1996 aspectele esenţiale ale limitelor exercitării dreptului de autor sunt astfel definite:
 "Sunt permise, fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţă publică, cu condiţia ca acestea să fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de exploatare:
a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare sau administrative, în măsura justificată de scopul acestora;
b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului;
c) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în emisiuni de radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv învăţământului, precum şi reproducerea pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor publice de învăţământ sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, în măsura justificată de scopul urmărit;
d) reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din opere, în cadrul bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituţiilor publice culturale sau ştiinţifice, care funcţionează fără scop lucrativ; reproducerea integrală a exemplarului unei opere este permisă, pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al deteriorării grave sau al pierderii exemplarului unic din colecţia permanentă a bibliotecii sau a arhivei respective;
e) reproducerea, difuzarea sau comunicarea către public, în scopul informării asupra problemelor de actualitate, de scurte extrase din articole de presă şi reportaje radiofonice sau televizate;
f) reproducerea, difuzarea sau comunicarea către public de scurte fragmente ale conferinţelor, alocuţiunilor, pledoariilor şi a altor opere de acelaşi fel, care au fost exprimate oral în public, cu condiţia ca aceste utilizări să aibă ca unic scop informarea privind actualitatea;
g) reproducerea, difuzarea sau comunicarea către public a operelor în cadrul informaţiilor privind evenimentele de actualitate, dar numai în măsura justificată de scopul informaţiei;
h) reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu opera, difuzarea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură, artă plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, difuzări sau comunicări şi dacă este utilizată în scopuri comerciale;
i) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor instituţiilor de învăţământ, exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca atât reprezentarea sau executarea, cât şi accesul publicului să fie fără plată".
5. Invenţiile, mărcile, desenele tehnice sunt protejate prin legislaţie specializată, iar ideile, prin modalităţi specializate, prin intermediul Ofiliului de Stat pentru Invenţii şi Mărci - OSIM (vezi http://www.osim.ro/legis/plegisl.htm şi http://www.osim.ro/servicii/plic.html, accesate 5 aprilie 2011).
6. Pentru cercetători, prevederile din Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare identifică condamnabile din punctul de vedere al copierii rezultatelor şi lucrărilor ştiinţifice:
"Etica în activităţile de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi de inovare, denumite în continuare activităţi de cercetare-dezvoltare, se bazează pe un ansamblu de principii morale şi de proceduri destinate respectării acestora" (art. 1).
"Buna conduită în cercetare-dezvoltare exclude:
a) ascunderea sau înlăturarea rezultatelor nedorite;
b) confecţionarea de rezultate;
c) înlocuirea rezultatelor cu date fictive;
d) interpretarea deliberat distorsionată a rezultatelor şi deformarea concluziilor;
e) plagierea rezultatelor sau a publicaţiilor altor autori;
f) prezentarea deliberat deformată a rezultatelor altor cercetători;
g) neatribuirea corectă a paternităţii unei lucrări;
h) introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţare;
i) nedezvăluirea conflictelor de interese;
j) deturnarea fondurilor de cercetare;
k) neînregistrarea şi/sau nestocarea rezultatelor, precum şi înregistrarea şi/sau stocarea eronată a rezultatelor;
l) lipsa de informare a echipei de cercetare, înaintea începerii proiectului, cu privire la: drepturi salariale, răspunderi, coautorat, drepturi asupra rezultatelor cercetărilor, surse de finanţare şi asocieri;
m) lipsa de obiectivitate în evaluări şi nerespectarea condiţiilor de confidenţialitate;
n) publicarea sau finanţarea repetată a aceloraşi rezultate ca elemente de noutate ştiinţifică"(art. 2).
În sensul Legii nr. 206/2004, următorii termeni sunt definiţi astfel:
a) frauda în ştiinţă - acţiunea deliberată de confecţionare, falsificare, plagiere sau înstrăinare ilicită a rezultatelor cercetării ştiinţifice;
b) confecţionarea de date - înregistrarea şi prezentarea unor date din imaginaţie, care nu sunt obţinute prin metodele de lucru folosite în cercetare;
c) falsificare - măsluirea materialelor de cercetare, a echipamentelor, proceselor sau rezultatelor; omiterea unor date sau rezultate de natură a deforma rezultatele cercetării;
d) plagiat - însuşirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau textelor unei persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obţinute, prezentându-le drept creaţie personală;
e) conflict de interese - situaţia de incompatibilitate în care se află o persoană care are un interes personal ce influenţează imparţialitatea şi obiectivitatea activităţilor sale în evaluarea, monitorizarea, realizarea şi raportarea activităţilor de cercetare-dezvoltare; interesul personal include orice avantaj pentru persoana în cauză, soţul/soţia, rude ori afini, până la gradul al patrulea inclusiv, sau pentru instituţia din care face parte.
7. În concluzie, din punct de vedere juridic, plagiatul este un "furt" de proprietate intelectuală, în cazul în care sunt luate pasaje din operele altora, şi o încercare de fraudă, în cazul în care sunt copiate propriile opere. Deşi din punct de vedere strict juridic noţiunea de "furt de proprietate intelectuală" este o sintagmă colocviala şi nicidecum juridică , pentru accentuarea gravităţii acestei acţiuni în Ghidul de faţă vom păstra formularea respectivă.
Pe de altă parte, trebuie facută distincţie între reproducerea fără drept a unei opere, aspect la care se refera legislaţia dreptului de autor, şi "practicile academice incorecte", (bad academic practices) care pot aparea în activitatea de cercetare.  Spre exemplu, există practici academice care, fără a fi reproduceri fără drept, sunt încălcări care intră în sfera eticului. Preluarea unui pasaj, cu arătarea sursei, dar fără ghilimele nu este reproducere fără drept, însă este o practică academică incorectă. Orice pasaj reprodus ca atare trebuie să conţină ghilimele, pentru a distinge "reproducerea întocmai" de "parafrazare". Parafrazarea este iarăşi o practică academică incorectă, cât timp nu se indică sursa frazei parafrazate.  Aşa-numita auto-plagiere este tot o practică academică incorectă, cât timp autorul nu arată în opera prezentată că acel pasaj este utilizat şi preluat dintr-o operă trecută, al carei autor este.
În acest sens Legea 1/2011 (Legea Educaţiei Naţionale) precizează (art. 310):
"Constituie abateri grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară:
a)      Plagierea rezultatelor sau publicaţiilor altor autori
b)      Confecţionarea de rezultate sau înlocuirea rezultatelor cu date fictive
c)      Introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţare".
8. Plagiatul este sancţionat prin:
- blamare publică (şi furtul, şi frauda, sunt inacceptabile)
- excluderea din mediul academic, în condiţiile legii şi ale regulamentelor interne
- retragerea unor titluri sau a unor drepturi obţinute în mod fraudulos, în condiţiile legii şi ale regulamentelor interne
- plata daunelor morale şi materiale către autorii prejudiciaţi, în condiţiile legii.

B. Ce condamnă mediul academic
(vezi http://www.indiana.edu/~wts/pamphlets/plagiarism.shtml, http://www.unibuc.ro/ro/cod_etica_ro, accesate 5 aprilie 2011)
1. Preluarea unei idei sau a unei informaţii, chiar atunci când este vorba despre informaţiile primite la un curs, fără citarea sursei, este tot plagiat.
2. Numai informaţiile care sunt cunoscute pe scară largă pot fi enunţate fără citarea unei surse (de exemplu, faptul că Nicolae Ceauşescu a fost înlăturat de la putere în decembrie 1989, în timpul unei revolte populare).

C. Ce condamnă mediul de afaceri
(vezi Codul de practică în publicitate, http://www.rac.ro/cod, accesat 5 aprilie 2011; Gitlin, 1985)
1. Furtul de idei care stau la baza unor produse culturale profitabile, cum ar fi serialele sau campaniile publicitare.
2. Preluarea, fără acceptul celui în drept, a oricărui element de comunicare identificabil ca aparţinând altcuiva.


II. Tipuri de plagiat (ca practică academică incorectă)     
(vezi http://www.plagiarism.org/plag_article_types_of_plagiarism.html, accesat 5 aprilie 2011)
a.    Surse (orale sau scrise) necitate
1.                  Preluare integrală
Autorul prezintă pasaje întregi dintr-o altă operă, cuvânt cu cuvânt, ca şi cum aceasta ar fi creaţia sa proprie.
2.                  Copiere parţială
Autorul copiază părţi semnificative dintr-o operă şi le prezintă ca şi cum ar fi creaţia sa proprie.
3.                  Copiere amestecată
Autorul copiază paragrafe sau fraze amestecate, din diferite opere, fără indicarea surselor, pentru a se pierde urma surselor originale.
4.                  Copierea deghizată
Autorul preia linia de argumentare, exemplele şi alte elemente de conţinut ale sursei, dar modifică unele expresii, ordinea paragrafelor sau alte elemente pentru a face mai dificilă identificarea sursei.
5.                  Copierea prin repovestire
Autorul repovesteşte opera, fără a prelua cuvânt cu cuvânt conţinutul, re-traducând prin sinonime sau formulări analoge conţinutul acesteia.
6.                  Auto-plagierea
Autorul preia integral sau masiv dintr-o lucrare proprie,  anterioară, publicată în format carte sau articol (format clasic sau digital).
b.    Surse (orale sau scrise) citate, deformate cu intenţie
1.                  Menţionarea incompletă
Autorul menţioneaza numele sursei, dar nu include informaţiile specifice (titlu de lucrare, an, editură, oraş, pagină); în felul acesta corectitudinea preluării nu poate fi verificată şi se ascund pasaje preluate integral anterior sau posterior primei menţionări.
2.                  Menţionarea incorectă
Autorul oferă informaţii inexacte referitoare la sursa citată, făcând imposibilă identificarea şi verificarea ei.
3.         Citarea mascată
Autorul citează corect sursa între ghilimele, dar apoi preia paragrafe întregi din sursă fără a mai pune ghilimele. Deşi atribuie un pasaj din textul său sursei, el maschează faptul că a preluat, fără referire, alte pasaje din aceiaşi sursă.
4.         Colajul
Autorul citează corect sursele, dar întregul text nu este altceva decât un colaj din diferite surse, fără nicio contribuţie personală a autorului.

III. De ce plagiază studenţii
Sintetizând o bogată bibliografie de specialitate Park (2003) arată că studenţii recurg la practicile plagiatului, în general, pentru că:
1.      Nu cunosc ce înseamnă să plagiezi, nu sunt familiarizaţi cu tehnicile corecte de folosire a citatelor, realizare a bibliografiilor, utilizare a parafrazării etc;
2.      Nu au timp sau îşi gestionează prost timpul şi, pentru a preda la intervalele stabilite referatele şi lucrările, fac apel la preluarea masivă şi neprecizată a materialelor din diferite surse;
3.      Pentru obţinerea fără efort a unor note bune: studenţii profită de neatenţia sau indiferenţa unor cadre didactice şi beneficiază de note mari, fără o investiţie cognitivă semnificativă;
4.      Afişează o atitudinea de frondă: unii studenţi plagiază pentru a-şi arăta indiferenţa sau dispreţul pentru profesori sau mediul academic, pentru că nu îi interesează disciplina respectivă sau pentru că în sistemul lor de valori acest gest nu este unul reprobabil, ci un "drept" al studentului strivit de temele şi sarcinile prea împovărătoare impuse de programul de învăţământ;
5.      Tentaţiile oferite de Internet sunt tot mai numeroase: multiplicarea surselor, accesul facil, dificultatea identificării de către profesori a originii unui text, toate amplifică atractivitatea acestei practici.
 
IV. Cum se evită plagiatul
1.                  Învăţaţi să folosiţi unul dintre sistemele de citare acceptate pe scară largă, cum ar fi stilul APA (http://www.apastyle.org/) sau stilul Harvard (http://www.swinburne.edu.au/lib/researchhelp/harvard_style.html). După un timp, citarea corectă va deveni o obişnuinţă.
2.                  Nu copiaţi direct un paragraf, dacă nu intenţionaţi să-l folosiţi ca atare, sub formă de citat. Când credeţi că există pericolul să fi copiat fără voie (vezi Copierea prin repovestire), verificaţi!
3.                  Pentru pasaje mai lungi (peste 8.000 de semne în practica editorială), opere de dimensiuni reduse (poezii), scheme, imagini dintr-un ziar, grafice şi altele asemenea, trebuie să cereţi permisiunea de a le folosi de la autorul sau autorilor lor sau de la cei care deţin drepturile conexe dreptului de autor. Drepturile conexe (cum ar fi cele de reproducere) pot fi deţinute de un moştenitor, după moartea autorului, în condiţiile legii, de o asociaţie, de o editură sau de un alt tip de organizaţie. Chiar dacă un material este identificat drept bun public sau este de tip licenţă deschisă (creative commons), sursa trebuie citată.
4.                  Operele derivate (cum ar fi traducerile şi adaptările) presupun acceptul anterior al deţinătorului dreptului de autor sau al drepturilor conexe.

Bibliografie
Devlin, Marcia (2006) „Policy, Preparation, and Prevention: Proactive minimization of student plagiarism”, Journal of Higher Education Policy and Management, 28: 1, 45 - 58.
Gannon-Leary, Pat, Trayhurn, Deborah and Home, Margaret (2009) „Good images, effective messages?Working with students and educators on academic practice understanding”, Journal of Further and Higher Education, 33: 4, 435 - 448.
Gitlin, Todd (1985) Inside Prime Time, Pantheon Books.
Larkham, Peter J. and Manns, Susan (2002) „Plagiarism and its Treatment in Higher Education”, Journal of Further and Higher Education, 26: 4, 339 - 349.
Middleton, Kent, Trager, Robert, Chamberlin, Bill F. (2002), Legislaţia comunicării publice, Iaşi, Polirom
Park, Chris (2003) „In Other (People's) Words: Plagiarism by university students-literature and lessons”, Assessment & Evaluation in Higher Education, 28: 5, 471 - 488.
Walker, John (1998) „Student Plagiarism in Universities: What are we Doing About it?”, Higher Education Research & Development, 17: 1, 89 - 106.
Yeo, Shelley and Chien, Robyn (2007) „Evaluation of a Process and Proforma for making Consistent Decisions about the Seriousness of Plagiarism Incidents”, Quality in Higher Education, 13: 2, 187 - 204.