Tipuri de plagiat (ca practică academică incorectă)     
(vezi http://www.plagiarism.org/plag_article_types_of_plagiarism.html, accesat 5 aprilie 2011)

a. Surse (orale sau scrise) necitate
1. Preluare integrală
Autorul prezintă pasaje întregi dintr-o altă operă, cuvânt cu cuvânt, ca şi cum aceasta ar fi creaţia sa proprie.
2. Copiere parţială
Autorul copiază părţi semnificative dintr-o operă şi le prezintă ca şi cum ar fi creaţia sa proprie.
3. Copiere amestecată
Autorul copiază paragrafe sau fraze amestecate, din diferite opere, fără indicarea surselor, pentru a se pierde urma surselor originale.
4. Copierea deghizată
Autorul preia linia de argumentare, exemplele şi alte elemente de conţinut ale sursei, dar modifică unele expresii, ordinea paragrafelor sau alte elemente pentru a face mai dificilă identificarea sursei.
5. Copierea prin repovestire
Autorul repovesteşte opera, fără a prelua cuvânt cu cuvânt conţinutul, re-traducând prin sinonime sau formulări analoge conţinutul acesteia.
6. Auto-plagierea
Autorul preia integral sau masiv dintr-o lucrare proprie,  anterioară, publicată în format carte sau articol (format clasic sau digital).

b. Surse (orale sau scrise) citate, deformate cu intenţie
1. Menţionarea incompletă
Autorul menţioneaza numele sursei, dar nu include informaţiile specifice (titlu de lucrare, an, editură, oraş, pagină); în felul acesta corectitudinea preluării nu poate fi verificată şi se ascund pasaje preluate integral anterior sau posterior primei menţionări.
2. Menţionarea incorectă
Autorul oferă informaţii inexacte referitoare la sursa citată, făcând imposibilă identificarea şi verificarea ei.
3. Citarea mascată
Autorul citează corect sursa între ghilimele, dar apoi preia paragrafe întregi din sursă fără a mai pune ghilimele. Deşi atribuie un pasaj din textul său sursei, el maschează faptul că a preluat, fără referire, alte pasaje din aceiaşi sursă.
4. Colajul
Autorul citează corect sursele, dar întregul text nu este altceva decât un colaj din diferite surse, fără nicio contribuţie personală a autorului.


Forme ale plagiatului
de prof. univ. dr. Mihai COMAN

Realitatea plagiatului, cunoscută, recunoscută, dar rareori abordată frontal în mediile academice românești, a devenit, mai repede și mai violent decât ne așteptam, o problemă publică. Acest lucru a apărut nu datorită unei preocupări sociale referitoare la apărarea eticii universitare sau de verificare a responsabilității sociale a instituțiilor academice (”accountability”), ci datorită utilizării plagiatului în confruntările politice. Cu toate consecințele care derivă de aici. Fenomenul nu este unul ”românesc” și nici unul izolat.
http://adevarul.ro/international/europa/cazurile-plagiat-randul-oficialilor-europeni-ridica-semne-intrebare-privind-importanta-titlului-doctor-politica-1_513f159b00f5182b85facbe3/index.html
Universitatea din Bucuresti a fost implicată în aceste confruntări, fără ca pozitia ei de a se plasa cu strictețe în dimensiunea academică să fie luată în considerație, lucru care a aruncat aceste discuții sub auspicii mai puțin favorabile reflecțiilor lucide.
http://www.hotnews.ro/stiri-esential-12590918-comisia-etica-universitatii-bucuresti-verifica-acuzatia-plagiat-ponta-foarte-bine-constatat-nimeni-nu-depusese-nicio-sesizare-institutiile-abilitate-totul-dorea-ramana-nivel-mediatic.htm
http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/investigatii/explicatii-pentru-cazurile-de-plagiat-ponta-si-corlatean-de-ce-vor-politicienii-sa-devina-oameni-de-stiinta-315284.html
http://www.hotnews.ro/stiri-esential-16564024-comisia-etica-universitatii-din-bucuresti-autosesizat-cazul-suspiciunii-plagiat-referitoare-disertatia-secretarului-stat-din-educatie.htm
Dincolo de aceste aspecte, până la urmă legate de circumstanțe, chestiunea plagiatului este una complicata, datorită unor factori precum plurivalența definițiilor, caracterul contradictoriu al legislației românești (vezi analiza din http://www.fjsc.unibuc.ro/cercetare/scoala-doctorala/ghid-impotriva-plagiatului, Ghidul împotriva plagiatului al Scolii doctorale a FJSC), sau absența unor instanțe morale si profesionale incontestabile, de tipul ”câine de pază” împotriva exceselor și abuzurilor de acest fel (spre exemplu, consiliul de profil al Ministerului Educației Naționale a suferit numerose convulsii, toate generate politic, fapt care nu îi conferă legitimitate; site-ul http://www.detectareplagiat.ro nu se bucură de recunoaștere și statut de instanță de referință)

Pe de altă parte, problema plagiatului a depășit stadiul unui subiect de dezbatere morală și a devenit un subiect de cercetare științifică. Spre exemplu, o investigare sumară în marile baze de date (anglofone) ale cercetării științifice arată ca pentru termenul ”plagiarism” exista 9.174 intrări în J-Store, 6.570 in Taylor&Francis, 4.272 in Willey Online Library, 3.829 in Science Directory (Elsevier), 3.870 in Springer și 2.971 in Project Muse. Evident, unele articole apar in mai multe baze de date și de multe ori poate fi vorba doar de o simplă referire la acest fenomen, nu de o analiză complexa - dar, chiar și așa, amploarea bibliografiei consacrată acestui subiect este remarcabilă.
Din consultarea unor articole din aceste bănci de date se poate observa faptul că cele mai multe studii au un caracter aplicat, abordând instrumentele (softurile) prin care se poate preveni sau detecta plagiatul; în familia cercetărilor cu caracter teoretic, majoritatea zdrobitoare a studiilor se referă la plagiatul (și comportamentul ne-etic în general) în cazul studenților. Articolele de această factură se bazează pe cercetări sociologice cantitative, în speranța identificării unor factori determinanți, cu potențial explicativ, care pot fi generalizați și care pot oferi un pattern socio-psihologic al acestui comportament (sinteze in Ercegovac, 2009, Liddell, 2008, MacFarlane, Zhang, Pun, 2014, Martin, 2013,). Cu toate acestea, investigațiile științifice nu au reușit să descopere variabile relevante – nici sexul, nici dimensiunea etnică, nici apartenența la o anumită categorie socio-economică, nici trăsături psihologice și nici (chiar) factorul religios (Lund, 2004) nu pot oferi acele constante care să ducă la generalizări viabile; deci la proceduri standard de evitare a plagiatelor.

Dintre extraodinar de puținele analize ale comportamentului non-etic al cadrelor didactice se desprinde studiul ”Professors behaving badly” (Braxton, Proper, Bayer, 2011). Pe baza unor chestionare complexe și a unui număr remarcabil de răspunsuri, autorii identifică 5 norme etice inviolabile (disrespect toward student efforts, misappropriation of student work, harassment of students, whistle-blowing suppression, and directed research malfeasance), dintre care cel puțin două (marcate cu italice) implică plagierea.
Având în vedere aceste perspective, vă propun să distingem între instanțele minore și majore de manifestare a plagiatului.
Instanțele minore (sau ”micul plagiat”) se referă la comportamentul studenților (licență și master); dimensiunea minoră provine din 3 elemente:
a. Miza plagiatului – este vorba de promovarea unei discipline, în condițiile în care sistemul de credite transferabile și regimul regulamentar favorabil studentului oferă numeroase oportunități de reparare a eșecului; deci, chiar și fără plagiere, studenții ar putea remedia examenul/laboratorul nepromovat în primă instanță, fără dificultăți insurmontabile;
b. Conștiința plagiatului – atât experiența, cât și numeroase cercetări, arată că pentru studenții de la aceste cicluri, elementul de fraudă nu apare cu claritate: mulți cred că scopul activității studențești este acumularea de cunoștințe și probarea posedării acestui bagaj; a nu atribui sursa acestor cunoștințe și/sau a prelua ”copy-paste” nu apare ca o încălcare gravă a unor norme, ci doar ca o formă a activității de învățare;
c. Vinovăția în raport cu un comportament (etichetat de ”ceilalți” ca) non-etic: o veche și puternică tradiție universitară crează și menține o contra-cultură studențească, în care ”păcălirea” autorităților funcționează ca un act de bravura, de reușită studențească și prestigiu în comunitatea de referință.

In schimb, instanta majoră a plagiatului, plasată la nivelul corpului profesoral și al studenților doctorali (deja parte a primului) se validează prin:
a. Miza plagiatului – este vorba de obținerea de distincții academice, care sunt aducătoare de poziții în ierarhia universitară, de funcții de management universitar, de venituri și, mai ales, de prestigiu, adică de capital cultural (care poate fi transformat în alte forme de capital);
b. Conștința plagiatului – cei aflați în poziții didactice sau doctorale știu foarte bine că își însușesc munca altora (fără a menționa sursele) și o fac cu abilitate, adică luându-și anumite măsuri de precauție pentru a masca frauda;
c. Vinovăția – mediul academic nu valorizează o cultură a fraudei și nu legitimează indivizii prin ”eroismul” încălcării normelor etice;

Pornind de la aceste distincții și luând ca punct de plecare pentru dezbaterile ce vor urma o definiție elementară a plagierii ca o formă de însușire conștientă și nelegitimă (fără consemnarea surselor) a unor producții intelectuale (pentru o sinteză a definițiilor vezi Larkham, Manns, 2002, Lidell, 2003, Park, 2002, Research Policy, 2013), propun următoarele teze* :
1. Plagiatul nu este o chestiune de neatenție, nepricepere sau de întâmplare nefericită; plagiatorul este o persoană care știe ce face și care folosește tot felul de tehnici (pasaje plagiate răsfirate, amestecarea surselor, citarea corectă a unei fraze, urmată de plagierea a 2-3-4 paragrafe, plagierea de pagini întregi urmată de o referire vagă etc) pentru a ascunde urmele faptei sale;
2. Plagiatul nu este o chestiune de procent: frecvent se folosește ca scuză ideea că partea plagiată nu reprezintă decât (să zicem) 15% din lucrare și/sau că ea nu se află în nucleul lucrării, ci doar in partea (să zicem) de prezentare teoretică; acest argument transformă transgresiunea etică într-o chestiune de zarafi, în care judecata se mută de la esența încălcării normelor la negocierea cotelor de încălcare admisibile;
3. Plagiatul nu este o chestiune de formă, ci de conținut: nici designul textului, nici formatul literelor, nici paginația și niciun alt element de prezentare a textului nu pot oferi indici de diferențiere care să eludeze plagierea conținuturilor;
4. Plagiatul nu este chestiune de ierarhie a surselor: tratat celebru, manual obscur sau site de acces liber la baze de date (inclusive referate, lucrări de diplome etc), toate sursele nenumite fac obiectul sancțiunii etice;
5. Plagiatul nu este o chestiune de memorie socială: el nu este actual doar câtă vreme se vorbește de el sau câtă vreme ne amintim de el; plagiatul este peren, condamnarea lui poate lovi prestigiul de acum sau din posteritate;
6. Plagiatul nu este o chestiune politică și/sau juridică– el poate conduce la extrapolări în aceste zone (și în altele eventual), dar în esența sa el este o problemă de etică academică și trebuie abordat cu instrumentele create de mediul academic;
7. Plagiatul nu se limitează numai la însușirea necuvenită a unor creații intelectuale făcute publice în formă tipărită, electronică sau digitală, beneficiind de protecție legală în virtutea unei oficializări a caracterului lor public (ISBN, ISSN și alte forme); el include și reproducerea, fără citare sau referire, a rezultatelor muncii studenților (referate, comunicări științifice, lucrări de diploma, dizertații, teze de doctorat etc); în aceiași categorie a încălcării codurilor de etică academică intră și actul prin care o persoană aflată în poziție de autoritate își trece numele în calitate de (co)autor alături de cel al autorului real, fără a fi adus contribuții semnificative, ce pot fi probate în text, în raport cu materialul elaborat de autorul inițial;
8. Plagiatul nu acționează numai asupra unor creații intelectuale ale unor terțe părți: el include și auto-plagierea (pentru definiții Research Policy, 2013, Sikes, 2011);
9. Plagiatul nu se limitează la acțiunile persoanei care îl efectuează; îndemnul la plagiat sau tolerarea și mușamalizarea cazurilor de plagiat sunt fapte la fel de grave, sunt transgresiuni ale eticii universitare la fel de dăunătoare calității vieții academice;

* Orizontul de refrință al acestor reflecții este dat de științele socio-umane; este posibil ca pentru științele exacte și cele ale naturii să fie nevoie de precizări, dezvoltări specifice sau ca unele aspecte să nu fie adecvate.

Referințe
Braxton, John M., Proper, Eve, Bayer Alan E. (2011). Professors behaving badly: Faculty misconduct in graduate education. Baltimore: The Johns Hopkins University Press
Ercegovac, Zorana. (2009). Plagiarism of Print and Electronic Resources. In Encyclopedia of Library and Information Sciences, Third Edition. Taylor and Francis: New York,
Larkham, Peter J., Manns, Susan. (2002) Plagiarism and its Treatment in Higher Education. Journal of Further and Higher Education, 26: 4, 339 — 349
Liddell, Jean. (2003). A Comprehensive Definition of Plagiarism. Community & Junior College Libraries, 11:3, 43-52, DOI: 10.1300/J107v11n03_07
Macfarlane, Bruce, Zhang, Jingjing, Pun, Annie. (2014). Academic integrity: a review of the literature. Studies in Higher Education, 39:2, 339-358, DOI: 10.1080/03075079.2012.709495
Park, Chris. (2003). In Other (People's) Words: Plagiarism by university students--literature and lessons. Assessment & Evaluation in Higher Education, 28: 5, 471 — 488
Research Policy – Editorial. (2013). Whither research integrity: Plagiarism, self-plagiarism and coercive citation in an age of research assessment. Research Policy, 42 1005-1014
Sikes, Pat. (2009). Will the real author come forward? Questions of ethics, plagiarism, theft and collusion in academic research writing. International Journal of Research & Method in Education, 32: 1, 13 — 24