Motivație
Şcoala doctorală a Facultății de Jurnalism și Științele
Comunicării (FJSC), Universitatea din Bucureşti, organizează studii doctorale
cu specializarea în ştiinţele comunicării. Programul doctoral are o durată de
trei ani și se
încheie cu susţinerea publică a tezei de doctorat.
Școala doctorală de științe ale
comunicării este o instituție de referință în peisajul academic din
România. S-a impus prin calitatea științifică a tezelor de doctorat și prin traseul academic al celor care au dobândit titlul
de doctor în cadrul Școlii.
Programul
de studii doctorale se bazează pe o abordare pluri-disciplinară a comunicării:
media şi spaţiul public, antropologia media, popular culture, semiotica mass
media, analiza discursului media, comunicare politică, publicitate, critical
studies și studii de
gen, cultura media şi religia si comunicare interculturală.
În cadrul Şcolii doctorale au loc ateliere,
conferinţe şi seminarii de cercetare, doctoranzii colaborând cu profesori,
cercetători şi specialişti de prim rang, invitaţi de la universităţi din ţară
şi din străinătate.
Partenariatele încheiate cu universităţi din
Europa şi SUA permit doctoranzilor să desfăşoare cercetări în co-tutelă. De
asemenea, doctoranzii pot participa în calitate de membri în proiecte şi
contracte de cercetare coordonate de profesorii din FJSC.
|
Pertinenţa socio-economică a doctoratului în Ştiinţele comunicăriiÎn
România, ca şi în întreaga lume, activităţile de comunicare socială
s-au multiplicat şi diversificat în paralel cu dezvoltarea şi
democratizarea societăţii. De la căderea comunismului, asistăm la o
creştere exponenţială a industriilor mass-media, a publicităţii, a
relaţiilor publice, a telecomunicaţiilor şi a noilor tehnologii ale
informaţiei. Hegemonia mijloacelor de comunicare în masă contribuie la
dezvoltarea dialogului social şi la transformarea principalelor
dezbateri în vaste campanii publice. Sectorul comunicării capătă o
importanţă strategică şi devine miză esenţială în activitatea economică
şi politică, ceea ce justifică pe deplin necesitatea unui intens efort
de cercetare în domeniul comunicării interpersonale, de grup şi de masă.
Pertinenţa universitară a doctoratului în Ştiinţele comunicării
În
condiţiile creşterii exponenţiale a nevoii de comunicare, numărul
instituţiilor de învăţământ superior de profil, ca şi cel al
studenţilor, au crescut an de an. De aici, nevoia de cadre didactice şi
cercetători de înaltă competenţă. În Facultatea de Jurnalism şi
Ştiinţele Comunicării a început şi se continuă cu succes formarea unui
corp profesoral de elită, specializat în comunicare. De la înfiinţarea
facultăţii, tânărul corp profesoral a balizat noul domeniu
interdisciplinar, acumulând competenţe specializate în domenii precum:
antropologia mass-media, semiotică, publicitate, relaţii publice,
multimedia etc., a format o comunitate coezivă a cercetătorilor şi a
lansat în 1995 programul de masterat interdisciplinar în Ştiinţele
comunicării. Ni se pare legitim să menţionăm faptul că acest corp
profesoral reuneşte specialişti în sociologie, filologie, filosofie
preocupaţi de problemele comunicării, cât şi comunicatori profesionişti
(purtători de cuvânt la bănci, ministere, guvern, specialişti în resurse
umane, experţi în publicitate şi relaţii publice, jurnalişti). Alături
de cadrele didactice titulare, funcţionează şi cercetători ai unor
prestigioase institute de cercetare ale Academiei Române, cu statutul de
cadre didactice asociate. Existenţa unui corp profesoral
specializat, progresele cercetării în comunicare, precum şi numărul
crescând de candidaţi la programele de licenţă şi masterat se adaugă
imperativelor socio-economice care au determinat Facultatea de Jurnalism
şi Ştiinţele Comunicării să propună crearea acestui program de
doctorat.
Pertinenţa ştiinţifică a doctoratului în Ştiinţele comunicării
Pentru
a explica pertinenţa ştiinţifică a unui doctorat în Ştiinţele
comunicării, vom analiza mai întâi evoluţia Ştiinţelor comunicării şi
ale mass-media în evoluţia generală a ştiinţelor umane şi sociale,
pentru a sublinia apoi modul de situare al acestora în contextul
românesc.
Evoluţia ştiinţelor comunicării. Ştiinţele comunicării în societatea informaţională
Cu
mai bine de 30 de ani în urmă, Wilbur Schramm afirma în The Science of
Human Communication: „Comunicarea nu este o disciplină academică în
sensul în care desemnăm fizica sau economia, ci mai degrabă o disciplină
de răscruce, unde mulţi trec, dar puţini se opresc”. Această constatare
valabilă poate în anii ‘60 a cunoscut o veritabilă schimbare de
paradigmă în învăţământul modern, în sensul circumscrierii riguroase a
unui domeniu de cercetare consolidat de programe doctorale, de tradiţii
de cercetare, de departamente prestigioase în marile universităţi ale
lumii. O societate modernă a dialogului, a dezbaterii, a comunicării
nu poate fi concepută în afara reperelor instalate de ştiinţele
comunicării (la nivel societal, organizaţional, grupal şi
interpersonal), a conceptualizărilor, problematizării şi metodologiei
furnizate de domeniul proteic, efervescent al comunicării. Ştiinţa
comunicării caută să înţeleagă „producerea, prelucrarea şi efectele
simbolurilor şi sistemelor de semne prin teorii conţinând generalizări
legitime ce permit explicarea fenomenelor asociate producţiei,
prelucrării şi efectelor” (J. Lazar, 1993, Les sciences de la
communication, PUF, p. 4). Nevoia de comunicare eficientă (în
familie, în profesie, în viaţa publică) şi nevoia de comprehensiune
adecvată a comunicării (altfel spus comunicarea şi metacomunicarea) au
antrenat progresiv cercetarea istorică şi culturală în spaţiul iniţial
restrâns, dominat de analiza de conţinut în slujba studiilor consacrate
propagandei şi efectelor de influenţă. Transmiterea de mesaje se
realizează în societatea modernă prin unde hertziene, cabluri
telefonice, telefonie celulară, imprimerie, satelit, etc. fiecare
societate instituţionalizînd propriile căi de comunicare în funcţie de
interfaţa factor tehnic/ factor social/ factor cultural. Noul umanism,
această societate a creaţiei în care funcţionează descentralizarea,
autonomia, inteligenţa, inventivitatea, imaginaţia, complexitatea şi
pluridimensionalitatea conciliază eficacitatea şi dezvoltarea
potenţialului uman, favorizează emergenţa globalizării economice,
mediatice şi culturale. Construirea de reţele telefonice numerizate şi
multiplicarea surselor de informaţii în lumea întreagă dizolvă
frontierele, consolidează ponderea societăţii civile şi diminuează
puterea centrală. Studiile privind comunicarea se situează la
confluenţa unor multiple evoluţii, mai precis la interferenţa
dezvoltării ştiinţelor, tehnicilor şi practicilor sociale. În ciuda
importanţei neschimbate a rolului comunicării în procesele sociale şi
culturale, n-am fi asistat la dezvoltarea studiilor specifice dacă
evoluţia rapidă a tehnicilor de comunicare, începând de la mijlocul
secolului al XIX-lea nu ar fi impus atenţiei un număr crescând de noi
fenomene şi probleme. Dezvoltarea ştiinţelor moderne ale comunicării
este intim legată de dezvoltarea tehnicilor comunicării. Introducere
mijloacelor de comunicare în masă a generat mai întâi o reflecţe
socio-politică asupra consecinţelor acestora, cum ar fi apariţia noului
tip de grup social – publicul, datorat progresului presei de mare tiraj
sau a democratizării comunicării prin intermediul mass-media şi amplorii
fenomenelor sale de difuzare. Problematica generată de dezvoltarea
comunicării nu se dezvoltă doar în cadrul ştiinţelor socio-politice şi
sociologice. Apariţia fenomenelor moderne ale comunicări de masă este
însoţită de profunde transformări sociale şi culturale. Disciplinele
interpretative se îmbogăţesc cu o reflecţie critică asupra noii culturi
mediatizate (Adorno, Horkheimer) şi cu o perspectivă comunicaţională
asupra culturii (Lévi-Strauss, Katz, Barthes, Carey). Născute din
ansamblul ştiinţelor sociale şi umane, Ştiinţele comunicării îşi găsesc
treptat specificul, o dată cu elaborarea conceptelor şi teoriilor axate
pe practicile comunicaţionale (conceptele de cultură de masă, de
persuasiune, inclusiv persuasiune clandestină etc.). Aceste concepte
rezultă din multiplele studii teoretice şi empirice asupra problemelor
ridicate de introducerea rapidă a noilor tehnici de difuzare, mai întâi
în societăţile dezvoltate şi apoi în întreaga lume. Probleme sociale
grave legate de subinformare sau suprainformare, de propagandă, rasism,
sexism, vizibilizate de mass-media, au contribuit la conştientizarea
importanţei fenomenelor de comunicare. Producţia industrială şi
difuzarea mondială a produselor culturale pun pretutindeni serioase
probleme de supravieţuire şi indentitate culturală. În sfârşit,
conjugarea recentă a telecomunicaţiilor cu microinformatica generează
aplicaţii atât de diverse, încât nimeni nu ezită să vorbească astăzi
despre a treia revoluţie industrială, care conduce la o societate a
informaţiei. Aceste câteva precizări nu pot epuiza întreaga istorie a
comunicării; ar trebui evocate şi abordările axate pe comunicarea
internaţională şi interculturală, pe tehnologiile şi sistemele
cunoaşterii sau tratările privind dimensiunea antropologică şi simbolică
a comunicării. |